Cateva cuvinte despre o situatie recurenta in viata de parinte:
Reprezentati-va scena: copilul dvs se confrunta cu o neintelegere minora (dupa criterii adulte) cu colegul sau de joaca. Fara intarziere copilul dvs se indreapta plangand din tot sufletul spre dvs.
Greu de purtat emotiile copilului, asa-i? Parintii fac eforturi sustinute sa opreasca plansul copilului.
Totusi, haideti sa evaluam putin. Cu emotii va avea de-a face copilul toata viata. Ce vrem sa-l invatam sa faca cu ele?
Probabil:
– sa le accepte
– sa le cunoasca si recunoasca
– sa le exprime
– sa le gestioneze, eventual chiar in ideea unui bine comun intr-o simbioza care il include si pe celalalt
– plauzibil ca va ajunge astfel si la a-i intelege pe ceilalti dpdv emotional.
Ce-ar fi atunci sa incepem prin a accepta emotia copilului si a nu-l mai intrerupe de la a o simti?
Concret: asteptati copilul care alearga plangand, cu bratele deschise si oferiti-i ragazul sa-si planga oful. Cand simtiti ca slabeste incordarea musculara (este un asemenea moment, cd deja copilul asteapta din partea dumneavoastra un semn) puteti vorbi cu el in cautarea unei solutii.
Mi se pare ca e necesar un amendament aici: am observat parinti care, in virtutea unei culturi de parenting, atunci cand copilul are un disconfort adopta o abordare diametral opusa: iscodesc, scormonesc, durerea copilului: „- Ti-a luat Ionica jucaria? Inteleg. Ti-o doreai tu, asa-i?” Sincer, nu-mi pare a fi departe de sadism asa o abordare.
Din nou:
Spor la descoperiri,
Iulia si Echipa Livada
Scrieti aici comentariul!